Pedale și petale de toamnă

~Tură de biciclete la poalele Pietrei Craiului~

by Simona

Deși am mai colindat pe jos pe dealurile din zona Rucar – Bran, în toate anotimpurile, m-am gândit să încerc ceva mai dinamic – o tură de biciclete, să cuprind cât mai multe locuri, pentru că zile libere sunt doar două… Din fericire, au fost cu soare și căldură neobișnuită pentru sfârșit de octombrie. Și nu doar atât: paleta de culori tomnatice foarte variată.

Nimic nu ilustrează mai bine atributul splendorii decît un deal împădurit, toamna, cînd totul intră în marea derivă a brunurilor. Primăvara e a jubilației, vara, a unei omogene deplinătăți, iarna – a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e de întîlnit decît toamna, în octombrie, pe o zi însorită. Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare. Și e de înțeles că anul bisericesc începe tocmai cu anotimpul acesta, în care sfîrșitul și slava se întrepătrund. Toamna, fiecare specie încheie altfel și fiecare individ vegetal se singularizează într-o culoare proprie. În această diversificare extatică a particularului stă splendoarea spectacolului autumnal și, poate, a destinelor noastre postume… („Stiu, vom muri, dar cîtă splendoare!”)

Fragment din “Jurnalul de la Tescani”,  Andrei Pleșu

Pentru că acest fragment cuprinde esența a ceea ce reprezintă toamna, nu-mi rămâne decât să redau detaliile concrete și să exemplific prin poze, câtă dreptate are d-l Pleșu.

Prima zi: Fundata – Cheile Grădiștei – Cheia – Moeciu – Măgura – Peștera – Șirnea – Fundata (~ 45 km, harta)

Plecarea a fost din Fundata, chiar de la drumul național căci acolo am avut cazarea. Ne lăsăm imediat pe drumul lateral, asfaltat, ce duce spre acea parte din sat care mie mi se pare că este de fapt vatra satului. De aici, avem o frumoasă priveliște către Piatra Craiului și Bucegi.

Din sat, ne abatem pe un drum în stânga, care ne va duce către Cheile Grădiștei. Frumusețea peisajelor ce ni se desfășoară în față ne înviorează încât nu mai simțim că pământul pe care este croit drumul este prea frământat de animale sau mai are câte o acumulare de apă. Suntem în natură, este liniște, aer că la țară. Mă gândeam… oamenii care trăiesc aici ar trebui să fie fericiți…Însă, e grea viața aici sus, pe dealuri. Probabil localnicii spun la fel despre cei ce venim de la oraș. Eu cred că ești fericit, acolo unde îți place, indiferent cât de greu e.

Până să coborâm în Cheile Grădiștei natura și-a mai etalat câteva straie de toamnă. Pădurile de fag amestecate cu conifere au făcut deliciul zilei. Peste tot, în tura noastră, am avut Craiul mereu în zare. Iezerul, care se vede și el mai jos, era deja încărunțit de nea.

După ce am străbătut Cheile Gradistei, am intrat, dar pentru puțin timp, în civilizație. Cheia era destul de animată de plimbăreți de șosea. O fi asfaltul plăcut sub roți, însă parcă e mai bine pe drum de pământ… După ce traversăm șoseaua națională la Moeciu, luăm direcția Peștera.

Bine… ajungem și la Peștera, dar după ce salutăm și satul Măgura de după deal. Dacă-i deal, e și soare și rost de plaiuri mioritice. Opririle au fost dese, pe porțiunea cu pricina, la fiecare pas, ni se înfățișa un nou spectacol de culoare și compoziție. Măgura… locație destul de colindată, în ultima vreme, pentru că se ajunge destul de ușor cu mașina, din Zărnești… Sau cu bicicleta, dinspre Moeciu, luând dealul la urcat.

Din nou, ne urmărește creasta Craiului, văzut din Măgura:

După ce am strabatul satul Măgura, am urmat direcția către Peștera. Bucegii încep și ei să ni se desfășoare în toată splendoarea. Până aici, drumurile de pământ au fost foarte mulțumitoare. Cea mai solicitantă porțiune a fost trecerea spre satul Șirnea, pentru că am forțat o traversare prin pădure, apoi peste un deal.

În Șirnea, centrul satului găsim “Magazin cu de toate” … mi-a plăcut așa, e în purul grai românesc…. Minimarket n-ar fi sunat deloc bine la țară… iar avizierul satului e și mai original… însă bietul copac…ce vină are?

De aici, fiind deja spre înserat, umbrele se întorc de unde au plecat: Fundata.

A doua zi: Fundata – Șirnea – Ciocanu – Dâmbovicioara – Podu Dâmboviței – Cheile Cheiței – Fundățica – Fundata (~ 40 km, harta)

Am pornit cu aceeași energie ca în ziua precedentă, pentru că ziua era la fel de însorită. Am coborât pe șoseaua națională apoi pe drumul lateral, până în Șirnea. Am revenit la avizier, pentru că… atenție! Avem traseele de mountain bike descrise și cotate pe scara dificultății (nu știu după ce criteriu, așa că nu vă speriați). De aici se ajunge destul de repede în satul Ciocanu. Teoretic… la noi a durat mai mult…peisajele sunt de vină

Din nou, același măreț Crai, văzut din Ciocanu. Urmează coborârea spre satul Dâmbovicioara și traversarea Cheilor Dâmbovicioarei, până în Podu Dâmboviței. Prin chei, era cum ne așteptam: mașini multe, focuri de grătar, dar nimeni la plimbare…pe jos. Niciodată nu am înțeles tipul ăsta de turism…

Din chei în chei… După ce străbatem și o porțiune din Podu Dâmboviței, intrăm în Cheile Cheiței, pe un drum forestier care parcă nu se mai termină… Cotim spre Fundățica, un sat cu case răsfirate și în care au rămas puțini tineri. Urmează Fundata și sfârșitul ciclopromenadei prin culorile toamnei… e greu de imaginat că o săptămâna înainte, când de fapt plănuisem această tură, ne zicea un nene din zonă că era ca de Craciun – ninsese toată ziua. Era prea devreme ca aceste culori să fie acoperite, fără să fie admirate….

„Stiu, vom muri, dar cîtă splendoare!” … oare putem s-o luăm cu noi?

Filmul turei noastre:

Cu bicicleta la Comana

Pentru că nu mi-am pus încă bicicleta în cui, weekendul trecut am plecat împreună cu Simona și Ionuț în recunoaștere, în Parcul Natural Comana. Auzisem că au marcat niște trasee inclusiv pentru biciclete și voiam să vedem minunea. Propunerea noastră este să profitați cât se mai poate de toamna prelungită, faceți o plimbare cu bicicleta, prin parc sau la pădure.

De ce vă recomand tura de biciclete la Comana :

• e aproape de București, preferabil să mergeți până acolo cu mașina
• e o pădure foarte frumoasă în orice anotimp, misterioasă și plină de istorie
• are multe trasee de bicicletă prin pădure, drumuri de pământ late, ușor de parcurs chiar și pentru începători (numai să nu fie noroi)
• e marcată și suficient de mică încât să nu vă pierdeți
• podețul de lemn spre lacustre vă duce într-un peisaj de deltă
• se pot închiria bărci pentru o plimbare pe bălțile Neajlovului, pentru admirat flora și fauna locului
• e o tură de-o zi, alternativă la turistica zonă Snagov
• mănăstirea Comana și muzeul ei merită vizitate
• pădurea Vlad Țepeș e surprinzătoare și parfumată primăvara, din cauza salcâmilor
• bujorul românesc și zona protejată cu lăcrămioare tot la primăvară merită admirate

Parcul Comana e situat la mijlocul distanței dintre București și Giurgiu . Cea mai ușoară cale de acces e drumul ce pornește de la intrarea în comuna Adunații Copăceni spre Grădiștea. Se întinde pe o suprafață de 25000 ha și reunește 3 arii naturale cu statut de rezervații:

1. Oloaga Grădinari – rezervație științifică de ghimpe
2. Padina Tătarului – desemnată pentru protejarea bujorului românesc
3. Balta Comana – considerată a doua deltă a României, datorită biodiversității și ecosistemului specific zonelor umede

Pădurile din cuprinsul Parcului Natural Comana sunt rămășițele Codrilor Vlăsiei, iar Balta Comana a Deltei Neajlovului, grav afectată de lucrările de desecare și drenare a apelor pentru a face loc terenurilor agricole și mai nou, unor vile.

Zona are un farmec aparte, pădurile de stejar și de frasin cuprind exemplare unice, vechi de sute de ani. Sunt 70 de specii de păsări protejate și tot atâtea specii de plante pe cale de dispariție și 2 strict protejate de legislația românească( ghimpele și bujorul). Există două tipuri de pești, țigănușul și cleanul de Comana, care trăiesc numai în zonă.

Marea varietate a speciilor se explică și prin existența unor condiții de vegetație și micro-relief foarte diferite: câmpie, pajiște, sărătură, stepă, bălți și mlaștini, râu, păduri de luncă și zăvoaie.

Puncte turistice inedite:

• Mănăstirea Comana – monument istoric, ridicată în timpul lui Radu Șerban (1588) și refăcută de Șerban Cantacuzino (1700).

• Crucea lui Mihai – monument istoric realizat în anul 1913 și restaurat în 1993 cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești a domnitorului Mihai Viteazul.
• Fântâna cu Nuc
• Amenajările lacustre din Balta Comana
• Schitul “Delta Neajlovului”, aflat pe marginea Neajlovului, pe drumul ce leagă Comana de Călugareni.
• Ariile naturale – Fântânele, Măgura-Zboiu, Puieni, Crânguri, Valea Hoților, Valea Gurbanului și Sărăturile Comana-Grădistea

Cum ajungi:

Am pornit din București, spre Giurgiu (E70) și după podul peste Argeș, la sensul giratoriu, intrați în comuna Adunații Copăceni. La câteva sute de metri e o bifurcație și pentru direcția Grădiștea – Comana, mergeți înainte. Ați scăpat de toate tirurile și agitația de pe DN, iar drumul șerpuiește plăcut prin sate până în Grădiștea. În mijlocul comunei se face dreapta spre Comana, sunt indicatoare, doar să fiți atenți la ele. După ce treceți peste Neajlov, faceți popas să admirați priveliștea mănăstirii Comana. În centrul comunei e un loc bun să lăsați mașina dacă ați venit cu ea și să dați bicicletele jos, pentru că de-aici mai e puțin până la intrarea în Parcul Național. O ultimă privire pe harta traseului și chiar dacă nu sunt indicatoare cu biciclete, marcajele turistice sunt vizibile.

Traseul nostru:

De la intrarea în Parcul Național, unde nu am găsit pe nimeni să plătim taxa de 2 lei/pers, am urmat drumul de pământ ce duce la Fântâna cu Nuc. E un drum drept, la marginea pădurii, marcat cu cruce roșie. Sunt doar câteva locuri în care ai voie să faci popas și unul dintre ele este la Fântâna cu Nuc.

Am lăsat bicicletele rezemate de copac și am pornit în explorarea locuințelor lacustre. Pe un podeț de lemn, cu multe scânduri lipsă, printre stufăriș de 2 ori mai înalt că noi, am ajuns la ruinele unor căsuțe acoperite cu stuf. Se spune că ar fi fost construite pentru o filmare, însă nimeni nu le-a mai întreținut, deși ar fi o atracție turistică a zonei.

Am urcat pe drumul de pământ acoperit cu frunze, marcat cu cruce roșie și apoi cu cruce albastră. Deși se intersectează cu multe cărări, am ținut drumul drept până am ieșit în strada asfaltată ce vine din Comana. Am luat-o spre sat până la bifurcația cu drumul spre Vlad Țepeș, spre dreapta, marcat cu indicator spre «Sărbătoarea Bujorului». Am aflat ulterior că în luna mai, când înflorește bujorul, se ține această serbare câmpenească la marginea pădurii.

Am urmat drumul bujorului, părăsind pădurea Comana și trecând calea ferată, am intrat în satul Vlad Țepeș, un sat « colorat », străjuit de o pădure ca-n povești. La sfârșit de toamnă, printre razele soarelui și salcâmi înalți, dăduse firul ierbii, verde și proaspătă, ca-n prag de primăvară.

Şi ca să admirăm mai bine locurile, eu și Simona am făcut pană pe roata din spate. Noroc că n-am plecat la drum fără petice, lucru pe care vi-l recomand. Un nene ce trecea prin zonă ne-a sfătuit să venim la primăvară, când înfloresc salcâmii și teii, că atunci e cel frumos în pădurea Vlad Țepeș.

Am ținut drumul forestier “principal” și oarecum direcția spre Comana, deși la un moment dat era o intersecție de 5 drumuri care cine știe ce colțuri de pădure descopereau. Am pedalat inspirând adânc aerul tomantic până am dat de primele case ale satului și imediat am ajuns în centru, unde lăsasem mașina. Făcusem un circuit de 22 km.

Filmul turei noastre:

Ce poți face cu o bicicletă?

Pozele au fost făcute în pădurea Vlad Țepeș.

Pe fugă în Zürich

Vara asta am petrecut un lung şi frumos concediu, poate că nu voi mai avea prea curând parte de atâta timp frumos, fără ploaie, fără vânt timp de atâtea saptamani. Tind să cred că în Elveţia nu bate vântul, nici la 3000 m nu îmi fluturau pletele.  Obiectivele noastre nu includeau şi Zürich-ul, însă din dorinţa de a căuta un supermarket ne-am abătut puţin. Ne gândeam să facem nişte plăcinte în München şi nu aveam ingredientele necesare.

Ne-am plimbat de nebuni cu maşina, căci nu am gasit niciun loc de parcare, pe drum- oameni veseli, zeci de biciclişti, sute de biciclete parcate, bicicliste cochete, târguri, anticariate, flori, poduri, agitaţie. Aş fi dorit din tot sufletul să mă opresc să mai zăbovesc puţin, nu ştiam la ce să mă uit prima dată, erau atât de multe şi treceam atât de repede pe lânga ele…de fapt eu am văzut orăşelul mai mult din fotografii, căci mă concetram să surprind cât mai multe. Singurul lucru bun a fost că nu era atât de aglomerat  ca Bucureştiul, am avut timp să privim, să ne învârtim de vreo două ori prin centru şi să ieşim prin partea cealaltă a oraşului, doar într-o oră şi jumătate!…pentru că ei au şi altă alternativă de transport: bicicleta. Noi nu renunţăm la maşini şi preferăm să stăm cu orele în trafic…

Abia aştept să mă întorc, să nu mai fiu aşa pe fugă, căci  Zürich-ul e un micuţ Amsterdam…biciclete legate de poduri, biciclete pe stradă, biciclete în parcari, biciclete peste tot, e viu si colorat!

Greva de la metrou văzută din şa

Azi e haos în Bucureşti, e grevă la metrou. Dar eu sunt biciclistă, privesc din şa toată agitaţia: oameni nervoşi care merg pe jos, alţi oameni nervoşi care-şi lungesc gâturile în staţia de autobuz, dar ei nu ştiu ca mai au mult de aşteptat, maşini în mijlocul intersecţiei, şoferi claxonând. Cu toţii sunt stresaţi că întârzie, că lucrurile înaintează cu încetinitorul. Sunt atât de stresaţi încât un pieton mă ceartă că merg pe contrasens, pe banda de biciclete. Dar el nu ştie că nu există celălalt sens al pistei, însă a găsit pe cine să-şi verse frustrarea că lucrurile nu funcţionează cum trebuie în oraşul acesta.

Într-o staţie de autobuz stă o mare de oameni, zici că suntem pe vremea lui Ceauşescu, aşteaptă, nu ştiu până când, dar n-au altă soluţie. În final vine ceva, dar e plin, mai urcă unii, restul…aşteaptă sau îşi pierd răbdarea şi merg pe jos. Şi chiar dacă au de mers 5 km, tot e mai bine pe jos decât cu mijloacele de transport în comun.

Ce ziceţi de o bicicletă? Azi am făcut la fel de puţin ca în fiecare zi, fix 20 min şi chiar dacă aglomeraţia m-a făcut să fiu mai atentă în trafic, m-am simţit bine pedalând.

E un exerciţiu de libertate pe care îl fac conştient. Nu-i o nebunie, un lucru excentric sau că n-am bani de benzină, ci pentru că mi-e mai bine aşa. Câştig în fiecare zi mai puţini nervi şi mirosuri de oameni neîngrijiţi (ca să fiu politicoasă), am spaţiul meu în care respir în voie şi nu depind de nimeni să ajung din A în B. Ştiu cât îmi ia să ajung la destinaţie şi în zile ca cea de azi, m-aţi invidiat, cei pe lângă care am trecut pedalând încet, fredonând o melodie. Nu mă bucur că e grevă la metrou sau că autobuzele nu vin la timp, ci vreau să vă spun că eu am găsit o soluţie şi poate v-ar fi potrivită şi vouă !

Globecyclette, 27000 km, din Franţa până în Mongolia

Articol preluat de Caty din Ouest France:

Între 2005 şi 2008, Béatrice Maine a pedalat neobosit de la Bécherel, din departamentul francez Ille-et-Vilaine până la Ulan Bator, în Mongolia. Trei ani de drum, 27.000 de km traversând 20 de ţări. Şi toate acestea pe o bicicletă. Nouă la începutul călătoriei. Cu şaua şi mânerele roase până la fibră la întoarcere.

(sursa foto: Ouest-France/DR)

E greu să îţi imaginezi că această femeie micuţă şi fragilă a traversat deşertul Gobi pentru a ajunge în capitala Mongoliei, Ulan Bator. Sau că în Pakistan, la Islamabad, a campat la 200 de metri de Moscheea Roşie în momentul în care armata îi ataca pe islamiştii radicali baricadaţi în interiorul acesteia.

(sursa foto: passagevoyage)

Naivă? Inconştientă? Poate. Cert e că, spune ea, dacă eşti prea conştient de riscuri, nu poţi începe o asemenea călătorie. Nu de puţine ori am preferat să nu ştiu anumite lucruri care m-ar fi speriat. Am preferat să merg pe drumul meu cu un echilibru ciudat de încredere în mine însămi şi aruncat orbeşte cu capul înainte.

“Am întâlnit oameni fascinanţi şi generoşi care sufereau sub jugul taliban. Mi-au spus să nu mă îndepărtez de ruta care trece prin sate şi să nu merg în timpul nopţii. Am avut faţa acoperită, am respectat cu stricteţe codul vestimentar, comportamental şi comunicaţional din fiecare ţară prin care am trecut. În anumite locuri, de exemplu, nu este permis să priveşti un barbat în ochi şi m-am conformat, ştiind că siguranţa mea depindea de asta.”

(sursa foto: passagevoyage)

Atunci când nu a fost vorba de război, proba de foc a fost climatul, care a pus-o la grea încercare. Fragila Beatrice nu e deloc o atletă. Înainte de pleca din Lhassa şi-a făcut nişte apărători de degete şi şosete din piele de oaie. Slabă protecţie! La -25 de grade noaptea în cort şi -10 în timpul zilei, a slăbit 10 kg pe drumurile din Tibet înainte de a se prăbuşi epuizată de pe bicicletă într-un sat chinez.

După 5 zile sub perfuzii şi tratament cu antibiotice pentru a scăpa de pneumonie şi încă 5 de repaos, s-a suit din nou pe bicicletă. De data asta însă, a ales să se opreasca chiar şi luni întregi din drum pentru a se reface.

Pentru a îşi îndeplini visul, Beatrice şi-a dat demisia de la locul de muncă, punând la bătaie un buget iniţial de 3000 euro, suplimentat apoi lunar de încă 300. Singurele sale bagaje au fost un cort, o pernă, câteva haine călduroase, o ţinută pentru pedalat şi una pentru dormit, articole de bucătărie, o trusă de farmacie, un kit de ustensile pentru reparaţii la bicicletă, hărţi, cecuri de călătorie şi cărţi.

(sursa foto: passagevoyage)

« Voiam să găsesc mijloacele de a avea viaţa pe care mi-o doresc. Călătoria pe 2 roţi îţi permite să mergi în ritmul tău şi asta m-a ajutat să îmi regăsesc o stare interioară de bine şi să mă simt în largul meu aproape peste tot unde am ajuns. Puteam foarte bine să revin acasă după 3 săptămani sau să rămân într-un loc anume până la sfârşitul vieţii », mărturiseşte ea.

(sursa foto: passagevoyage)

La revenirea la Évron, anul trecut, a scris o piesă de teatru, care constituie un dialog interior în care bicicleta îi e partener de scenă.

În afară de acestă piesă de teatru, Béatrice a încercat să facă cunoscute unui număr cât mai mare de oameni cultura şi civilizaţia ţărilor prin care a trecut în periplul ei pe bicicletă: un spectacol de poveşti şi legende din Asia, ateliere tematice despre savoarea bucătăriei fiecărei ţări parcurse, expoziţii de fotografie, precum şi conferinţe pe teme cicliste.

Ea a reunit toate acestea sub denumirea de « Globecyclette », o acţiune pe care doreşte să o promoveze în toată Franţa.

In memoriam Gheorghe Dinică

Aflat în microbuzul unei echipe de filmare, Dinică chicotind pe locul din faţă. La un moment dat, o frână bruscă. Dinică tresare: -”Ce-i, mă, ce e?“
-”Nimic, maestre, am ferit un biciclist…“
Nu trece mult, altă smucitură. -”Asta ce-a mai fost, mă?“
-”Să iertaţi, tot un biciclist…” -
la care Dinică: -”Eh… ţară de biciclişti…!“

Sursa: Mihnea Columbeanu