Povestea 18 – În spate drum, în faţă drum, în mine libertate

aprilie 30, 2011 at 11:36 pm Scrie un comentariu

Povestire scrisă de Delia Gabriela Ion, pentru concursul Veloteca

Mă trezisem în sfârşit cu certitudinea că nu-mi voi mai întârzia călătoria… Că, pentru unele alegeri nu există decât acum, iar acesta este momentul perfect. Nu ştiam dacă aveam să mă îmbogăţesc prea curând, ori să reuşesc să strâng bani pentru o bicicletă rezistentă, ori să învăţ tot ce mi-ar fi trebuit pentru aşa o încercare, dar nu mai puteam amâna. Visam de prea mult timp la nebunia şi simplitatea ce urmau să-mi fie tovarăşi de drum.

Am sărit din pat, mustind de energie. În rucsacul de munte cel vechi şi ponosit am îndesat câteva lucruşoare, un soi de minim pe care îl hotărâsem ca fiind suficient pentru… pentru oricât… nu plecam cu bilet de întoarcere fixă. Şi, de fapt, ştiam cu certitudine un singur lucru: acela că plecam! Am pescuit repede scrisoarea pentru fraţi. O scrisesem de foarte mult timp, le explicam cu entuziasm aproape mistic ce nevoie şi ce dorinţă de scăpare aveam… Nu de ei, am râs în sinea mea. Îmi trebuiseră multe pagini pentru a le confirma că de ei avea să-mi fie un dor precum însuşi numele acestui substantiv, dureros. Trebuia să scap de sub tirania obiectelor pe care voiam să le deţin şi să le ştiu în posesiunea mea, de dependenţa de internet, de foamea aceea insaţiabilă de informaţie netrăită, de parcă aş fi vrut să mă transform într-o enciclopedie pe două picioare. Lăsam în urmă telefon, calculator, cărţi, haine, confort. Ele mă deţineau pe mine, nu invers. N-aveam să renunţ, însă, la partenerul meu de drum, bicicleta moştenită de la bunici, veche şi demodată, dar de care avusesem grijă poate cu mai multă sfinţenie decât de orice altă amintire. Stătusem mult în cumpănă dacă să pornesc în această călătorie la picior, fără căldura niciunui fruct al tehnologiei, însă oricât am încercat să mă îmbii cu darurile tălpii care simte pământul sub ea, am decis să simtă mai degrabă două pedale. Mersul, am conchis, era poate prea lent, deşi atât de satisfăcător, şi doar bicicleta se apropia cel mai mult de felul în care m-aş fi simţit dacă aş fi avut aripi. Cu vântul în plete, cu aerul îmbrăţişându-mi aproape lichid întregul corp, cu drumul, şi iarba, şi pădurile ce alergau pe lângă mine zâmbitoare, cu distanţa ce-o puneau roţile între tălpi şi pământ, zburam!

Nu, dragii mei fraţi, le scrisesem către sfârşit, nu mă încumet la aceasta călătorie ca să fug de voi, sau să vă las singuri. Fug cu mine, de mine. Şi o să vă scriu de fiecare dată când pot. Vă iubesc şi ne vom revedea la sfârşitul unei minunate călătorii!

Le-am lăsat în hârtia îndoită aproape toţi banii pe care îi strânsesem. S-ar fi descurcat şi fără, dar eu nu-i mai voiam. Tocmai începeam cura de „dezalcoolizare”, nu puteam să fac primul pas cărând cu mine o sticlă imensă de băutură.

Fără însoţitor, fără avantajele secolului 21, pe bicicletă, şi doar cu o bocceluţă de curaj şi bucurie, plecam să cunosc trăind, nu citind. M-am uitat o singură dată în urmă, zâmbind larg către bloc. Pe curââââând, i-am cântat, şi m-am dat apoi cu totul drumului. Parcă şi natura ştiuse că aceasta era Ziua, se tolănea verde şi uşor fremătătoare sub un soare blând şi nepândit de nori. Deşi, mă amuzam cu o sprânceană ridicată, ar fi trebuit să fie furtună, că doar lăsam în urmă confortul. Şi totuşi, dansam o dată cu florile, cu razele, cu frunzele crude, ce abia începeau să se bronzeze. Ore întregi se scurgeau fără ştire. Doar bătrânul soare mă anunţa, din când în când, că s-a mai încheiat un ceas. Stomacul părea că îmi dispăruse. Micul dejun ar fi trebuit să facă de mult loc unor noi pofte, dar nu mi se cerea nimic. Hrana, ştiam, nu era numai cea pipăită de buze. Iar eu pornisem! Nu ar fi putut să mă hrănească bucurie mai mare. Nici măcar şaua, de care mă temeam că-mi va răsplăti supunerea la atâta efort cu o frumoasă şi, spune suferindul, atât de nefolositoare durere, nu-şi făcea simţită prezenţa. Satele îmi umpleau primitoare vederea. Fără nimic care să-mi distragă atenţia de la viaţă, o zăream în sfârşit. Câini hălăduind pe câmpuri, în căutare de gustări, sau doar de joacă… Bătrâne îmbrobodite bine, culegând iarbă ori mânând o văcuţă pe marginea drumului… Bărbaţi arşi de soare, săpând în propriile curţi… Flori sălbatice în faţa acestei porţi. Ce casă veche!… Un bătrân adus de spate mângâind pe burtă o pisică… Copii întorcându-se de la şcoală… Când mă mai opream, mi se revelau râuri de frunze. Nu ştiusem că există atâtea feluri de frunze. Şi de flori! Din cele mai mărunte. Flori pe care nu le observasem niciodată în fuga mea disperată de a citi despre lume. Erau vii, se uitau la mine cu zâmbete, şi parcă şi note muzicale veneau dinspre ele. În acea dimineaţă, dacă le-aş fi observat înainte să plec, aş fi fugit la aparatul de fotografiat, aş fi tras multe cadre şi toate ar fi ajuns în foldere potrivite, uitate, netrăite. Dacă voiam să păstrez amintirea micuţelor albastre şi galbene de pe marginea şoselei, trebuia să mă uit cu adevărat, să-mi adun atenţia şi, pentru câteva minute, să le-o dărui lor. Să fiu, pur şi simplu, cu ele.

- Ai pierdut ceva, vrei să te ajut?

M-am uitat zâmbind către locul de unde venise vocea. O femeie trecută de cincizeci de ani, cu o faţă senină, desenând bunătate, mă privea iscoditoare şi uşor amuzată.

- Nu, am răspuns ridicându-mă, observam pentru prima dată câte feluri de flori şi frunze pot să existe şi încercam să le fotografiez cu mintea.

- Nu eşti de pe aici, aşa-i? Nu te-am mai vazut niciodată. Văd că mergi cu cortul.

- Da… am bâiguit.

- N-ai avea nevoie de un acoperiş deasupra capului? surâse ea, bătându-mă uşor pe umăr.

- Vă mulţumesc din suflet, dar n-aş putea să vă răplătesc. Decât poate cu ajutor prin casă, prin curte.

Îmi zâmbi mai larg şi-mi făcu semn să o urmez.

- Hai, că nu mi-ar strica o mână în plus zilele astea.

Am intrat fără prea multă îndrăzneală în casa spaţioasă şi curată. Mă bucuram că nu purtam încă multe urme de pământ pe haine şi mâini. Bicicleta o lăsasem în magazia de lemne, sprijinită de un perete. În gazdă, şi eu, şi vehiculul. Nu mă aşteptasem să-mi pot juca micul şi pasagerul rol în alte vieţi atât de curând. Mobilele vechi arătau ca noi, şi se răspândea un miros ademenitor de plăcină.

- Sora mea face plăcintă cu mere, spuse femeia, parcă ghicindu-mi gândurile.

I-am zâmbit din nou, ca într-o îmbrăţişare, sorbindu-i fiecare detaliu al feţei. O altă fotografie de trăit.

A fost o cină copioasă, sau poate mă răzbise în sfârşit foamea. Am vorbit câte puţin. Am aflat astfel că erau amândouă văduve de câţiva ani, iar copiii le erau plecaţi în oraş, la liceu. Povestirile lor vorbeau despre oameni care ştiu când să spună „da” şi când ar fi mai folositor un „nu”. Oameni care păşesc atent, să nu strivească ceva în drumul lor. Oameni care nu se tem să împartă cu alţii.

Şi mi-au mărturisit că în câteva zile avea să le sosească un cal, şi trebuia construit adăpost şi pentru el.

- Să aibă, mititelul, spaţiu. Curte e destulă! Avem şi materialele. Mâine vin doi meşteri să înceapă să ridice grajdul.

- Dacă ai vrea să ne dai o mână de ajutor, poţi să stai la noi până terminăm cu el. De foame n-ai să rabzi…

- Cu cea mai mare plăcere, am râs eu. Spuneţi-mi orice e de făcut, şi…

- E bine, ai poftă de viaţă. Are să-ţi fie bine.

Şi am început să trăim unii istoria celorlalţi, cu lacrimi şi hohote… Vii. Mă scăldam în cuvintele lor, parcă trăind tot ce-mi povesteau. Ele se amuzau de preocupările mele, „aşa sunt tinerii azi, ce să le faci” oftau cu zâmbetul pe buze uneori, şi se minunau de călătoria mea. „O altfel de vacanţă”, „mare curaj ai”, „să ai grijă” împleteau din când în când în istorisirea mea.

M-am tocmit la servit masa, la bătut cuie, la turnat ciment, la făcut cumpărături.

- Pot să fac de toate, le-am spus. Nu mi-e frică de nimic. Vreau să învăţ.

Şi mi-au dăruit în fiecare zi mici pagini de enciclopedie pe care nu le puteam salva la Favourite, pentru care aveam nevoie de o minte trează, mereu atentă. Caii au nevoie de… Cimentul rezistă mai mult dacă… Nu, nu aşa baţi cuiul… În ciorba asta, chimenul e secretul…

Încet, dar fără ezitare, grajdul căpăta formă şi culoare.

La sosirea căluţului, totul era gata, curat, şi atât de primitor. L-am observat bucurându-se de noul său adăpost şi înfulecând cu poftă zahăr din mâna celor două surori. Făcea parte din familie de-acum. Şi eu începusem a mă simţi ca acasă, aproape că aş mai fi rămas. Şi atunci…

- Mă bucur atât de mult că v-am putut ajuta. Vă mulţumesc nespus pentru găzduire şi pentru mâncarea absolut delicioasă! Le-am îmbrăţişat strâns, păstrând în minte mirosurile locului, culorile.

- Noi îţi mulţumim că ne-ai ajutat. Sora mea cunoaşte bine omul, altfel nu te-ar fi chemat în casa ei. Să ai grijă de tine. Şi să mergi cu grijă pe bicicleta aia. Şi dacă treci prin Surducel, să întrebi de Nea Vasile a lu’ Tămâioara, e un văr de-al nostru. Om cumsecade, te primeşte şi te învaţă cum să ai grijă de oi.

Nu mă puteam opri din zâmbit. Fuseseră câteva zile atât de pline. Nu intrasem pe Wikipedia să citesc cum se aşază grajdul unui cal, o făcusem cu mâna mea. Pregătisem ciment… Cunoscusem inimi noi de om….

Le-am făcut ultima dată semn cu mâna şi am încălecat cu sete pe bicicletă. Îmi lipsise zborul, trebuia să recunosc, şi fuga pădurilor pe lângă mine. Însă am mers zile întregi cu cele două surori în minte. Rememoram cu nesaţ detalii ale casei, ale feţei fiecăreia dintre ele. Îmi trecea dinaintea ochilor căluţul în galop, ori stătea liniştit şi se delecta cu zahăr şi cu apă.

Am petrecut multe nopţi în cort retrăindu-mi întreaga viaţă. Şi mai apoi fiecare nouă gazdă, fiecare nouă încercare. Uneori rămâneam fără bani, fără nimic de mâncare, şi mâncam cu linguriţa gem de amintiri. Când ploua şi nu eram în cort sau pe la vreo casă, dădeam încet din pedale, şi îmi ştergeam ochii de stropi din minunt în minut, lăsând să-mi intre în nări mirosul de pământ ud. Petreceam adesea zile întregi în pădure; învăţasem de la mai mulţi bătrâni că puteam mânca unele plante, şi îmi arătaseră cum să găsesc apă aproape de suprafaţă. Luam pădurea centimetru cu centimetru şi o observam trăindu-şi existenţa. După un timp se apropiau de mine vietăţi şi mă studiau atente. Mă bucuram de prezenţa lor, şi le priveam îndelung, urmărindu-le fuga prin natură. Viaţa nu mai însemna doar drumul între muncă şi apartament, nu mai era un şir de dialoguri goale. Fiecare furnică era importantă, fiecare existenţă însemna totul.

Pe bicicletă uneori mă luam la întrecere cu câte o pasăre sau încercam să le prind din urmă. Atunci mă bucuram cel mai mult că alesesem să nu călătoresc pe jos. Chiar dacă mai încet şi mai stângaci, zburam cu înaripatele, alergam cu vântul, înotam prin aer şi pe pământ, şi străbăteam mai uşor distanţe ce mă chemau neîncetat. Uneori, scrisoarea pe care aveam să le-o trimit fraţilor o ţineam strâns de un colţ între degete şi o îmbibam de vânt şi de soare în viteza bicicletei. Ştiam că o vor deschide şi se va dezlănţui până la ei dansul meu cu Pământul.

Am ajuns după un timp chiar şi la Nea Vasile a lu’ Tămâioara. Părea că din pură întâmplare. Mă oprisem într-un sat la o mică prăvălie şi un băiat ce tocmai trecea pe acolo spunea la telefon:

- Nu, mă, treci de pădure şi cobori la Surducel, eu o să fiu în staţie să te aştept.

Şi din gură în gură am fost primit în gazdă şi la vărul surorilor, care m-a învăţat să tund oile şi să spăl lâna, şi care m-a adormit buştean cu ţuică de prune făcută chiar de el. Am râs mult împreună. Chiar în ziua aceea îşi sunase verişoarele şi îşi reamintiseră de mine, întrebându-se pe unde m-or mai împinge dorurile.

Eu…? Mergeam pe unde mă purtau roţile, fără să caut nume ori repere. Goneam către inimă şi ea gonea către mine, fericită că îi dădeam să bea din atâta minune, decisă să nu mai uite să îşi urmeze propriul glas. Cu fiecare loc, mă umpleam de energie şi de hotărârea de a mă ocupa la întoarcere doar cu ce mă făcea să dansez de bucurie. Sau, să dansez de bucurie orice aş alege să fac. Nu mai existau munci care să mă dezguste sau să mă sperie, nu mai aveam nevoie de multă mâncare, plictiseala era un concept dispărut în totalitate din mine, pentru că fiecare părticică de lume ascundea noi universuri, noi sensuri. Trăiam clipă cu clipă, frunză cu frunză, pietricică cu pietricică, fir de păr cu fir de păr. Nu aşteptam nimic, dăruiam tot. Şi îmbrăţişam fiecare aventură cu ochiul deschis şi niciun fior de teamă.

Săptămânile nu rămâneau prea mult la cină, se succedau aproape în aceeaşi goană ca roţile deasupra cărora prindeam aripi. Aceeaşi lume care privită la televizor părea a fi lipsită de orice speranţă mi se dezvăluia plină, în schimbare, cu un zâmbet în profunzimi ce vorbea despre adevărata ei esenţă. Şi totul era acolo, nu fusese nevoie decât să mă opresc din butonat şi să privesc cu adevărat. Şi nu era decât începutul…

 Articolul de mai sus este înscris la secțiunea ”Cea mai bună poveste scrisă de o fată”

About these ads

Entry filed under: Concurs Veloteca. Tags: .

Povestea 17 – Bicicleta, un stil de viata Povestea 19 – Biciclistul călător

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


SkirtBike

SkirtBike

Bicicletăria velobello

Calendar cu biciclete

Susţinem

Let's Do It, Romania!

Arhive

Te anunţăm pe e-mail când scriem pe blog

Join 51 other followers

Blog Stats

  • 408,788 hits

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 51 other followers

%d bloggers like this: