Nu știu să merg pe bicicletă

by Ana

Eu nu știu să merg cu bicicleta. Vă rog, mai întâi ascultați și apoi aruncați cu ouă stricate, roșii și hârtie igienică. Așadar, nu am învățat niciodată să merg pe bicicletă, nici măcar nu îmi aduc aminte dacă am urcat vreodată pe una, în decursul celor 28 de viață pe care îi am.

Și nu, nu am nimic împotriva mișcării, merg la aerobic, îmi place să mă mișc, face bine la tonus, la minte, la corp. Știu care sunt beneficiile mersului pe bicicletă. În plus, îmi plac la nebunie doamnele și domnișoarele care merg cu nonșalanță pe bicicletă prin București. Au o ținută frumoasă, sunt feminine, sexy, atragătoare. Le ador, cu bici alea colorate, cu părul răvășit de mersul prin trafic, atente în toate direcțiile, uneori timide când vin mașini cu viteză, cu coșulețe în care își așează poșete, flori, eșarfe. Sunteți superbe!

Mă imaginez câteodată prin București, toamna devreme, când încă nu plouă, nu e înorat, dar nici nu mai sunt 30 de grade, mergând pe o bicicletă colorată. O vad, e turcoaz, are floricele, margarete albe cu galben, unele mai mici, altele mai mari, iar în față, draga de ea are un coșuleț de nuiele, crem. Și roțile sunt la fel, crem. Ah, era să uit de claxonul în formă de futuraș… Tit-tit, dați-vă la o parte, sosesc pe bicicleta mea turcoaz, cu buclele în vânt!

(photo: From me to you)

Mă văd pe bici, în rochiță colorată, cu ciorapi mați, cu balerinii și hainuța cea neagră și o eșarfă colorată. Dacă e încă frumos afară, îmi pun și ochelarii de soare. În coșuletul din față, am pus poșeta cu pietricele turcoaz și un buchet de flori pe care le-am cumpărat de la o bătrână. Le dădea pe toate cu 5 lei, că vroia să plece acasă.

Mă văd pedalând până în centrul vechi, unde mă întâlnesc cu fetele, ca să mergem cu toate să bem o ultimă cafea la terasă, înainte să vină frigul. Și suntem toate vesele, râdem prea mult și prea tare, ocupăm drumul oricum prea mic pentru noi, așa că toți baieții drăguți trebuie să stea în urma noastră până le facem loc să treacă. Of, cred că în mine stă ascunsă bine de tot o iubitoare de biciclete
.

Și totusi, de ce nu am mers niciodată cu bicicleta. Fie că nu am avut prieteni care să îmi împrumute bicicleta lor, fie nu am avut curajul să învăț când eram încă mică și inconștientă. Acum, sunt cuprinsă de temerile (absurde, realizez și eu) de om mare, adult, cu responsabilități, etc. Știți voi… dacă o să cad? Dacă îmi rup o mână, un picior? Dacă îmi sparg capul? Dacă, dacă, dacă… aoleo nu vreau sa mă lovesc! N-am avut încredere nici în cei dornici de a mă învăța să merg… poate nu mă ții, poate nu te pricepi (aici am ridicat și o sprânceană, ca să îmi susțin neîncrederea), poate mă scapi și îți rupi și tu un picior. Scenarii de groază legate de mersul pe două roți.

Am rămas la aceste gânduri, care mi-au paralizat viața de biciclist, obligându-mă să răman pieton sau și mai rău, RATB-ist. Gânduri care m-au făcut să nu am niciodată bicicleta mea turcoaz cu floricele, să nu claxonez niciodată un pieton care merge pe pistă. “La o parte măăăăă, învață să mergi pe bicicletă!”