Povestea 2 – Hoții de biciclete

Februarie 28, 2011 at 2:28 am Lasă un comentariu

Povestire scrisă de Horia Hâncu, pentru concursul Veloteca

Regret, dar n-am găsit alt titlu decat chiar cel al filmului lui Vittorio DeSica… film care m-a marcat mult în copilărie…

Filmul arată un italian sărac, cap de familie şi tată de copii, care merge la muncă în fiecare zi cu bicicleta… Apoi bicicleta-i este furată şi nu se mai poate duce la muncă, îşi pierde slujba şi porneşte cu băiatul său pe străzi, spre a-şi căuta şi recupera bicicleta…

Îşi găseşte bicicleta, încearcă să şi-o recupereze, dar nu poate şi fură, la randul său, o altă bicicletă. De data asta, el e prins şi dus la secţie, unde un carabiner mai sufletist, văzand puştiul slăbănog plângând afară, îl lasă liber să plece…

În fundalul filmului se vede o Italie devastată de razboi, înrăită de sărăcie şi cu oameni pauperi, lipsiţi de cele mai elementare mijloace, folosind bicicletele ca pe o prelungire a existenţei lor precare şi depind de ele ca de aer. Piciul care-şi urmează tatăl în căutarea bicicletei e mai tot timpul serios şi trist – existenţa sa, a tatălui său, a mamei sale şi a fratelui său depinde de o amărâtă de bicicletă, iar toată viaţa lor mizeră se zguduie şi se destramă rapid când acest extraordinar mijloc de locomoţie – bicicleta – le e furată. Până şi faptul că a gasit bicicleta la alt dizgraţiat al soartei nu e motiv de mare bucurie, pentru că şi acela era la fel de nemâncat şi sărac…

Că oamenii nu mai folosesc bicicleta aşa cum o făceau acum 45 de ani e evident şi, poate, de-nţeles… Dar ea, bicicleta, a dus şi încă duce oameni la slujbe, în Olanda, Danemarca, Germania, Japonia. A dus şi la noi, mai de mult, acum nu mai e unde să se mearga pe biciclete, în şir indian, ordonat, dimineţile-devreme pe la şase jumate…

Acum, societăţi civilizate inventează parcări subterane pentru biciclete sau servicii de închiriere atractive– la noi se lasă canalele ridicate pe marginea şoselelor, numai bune ca să te trezesti în cap sau sub roţile maşinilor…

Am vazut filmul lui Vittorio DeSica de nenumărate ori, dar niciodată nu l-am văzut de la cap la coadă… Tragedia omului rămas fără bicicletă, în oraşul cu urme proaspete de bombardament, îmi aducea lacrimi în ochi şi vederea mi se tulbura… Mai târziu îmi închipuiam ce s-ar fi întamplat dacă mi se fura mie bicicleta pliantă cu care am mers – oare caţi ani? – la muncă. N-aş mai fi ajuns la timp niciodată…ca să ajung cu transportul în comun ar fi trebuit să mă trezesc cu cel putin jumatate de oră mai devreme. Aşa, era suficient să mă trezesc doar la 5.30, pană la 6.05 mă spălam, mă bărbieream şi mâncam. Pe la 6.10 plecam şi ajungeam la muncă pe la 6.40 în zilele bune şi pe la 6.50 în zilele ploioase, că mergeam mai încet… N-am mers niciodată prea repede, traficul a fost întotdeauna dificil pe şoselele ce duceau în zonele industriale ale patriei, pline de nebuni pe 4 roţi… Parcam bicicleta sub scările clădirii în care lucram, acolo unde se adăposteau, zilnic, cel puţin 10 de biciclete ale colegilor mei…

Oare de ce danezii, olandezii, japonezii, nemţii, oameni cu standard de viaţă ridicat, pot da din picioare pe biciclete până la locurile de muncă, iar noi nu?!

Ce lipseşte neamului nostru pentru că mersul pe bicicletă sa fie iubit, preţuit sau măcar respectat de cei care ne ”reglementează” vieţile ?? Ce trebuie să mai facem sau să le facem acestor consumatori de “fonduri publice”, adică de bani scoşi din buzunarele noastre?? Ei sunt hoţii, ei sunt adevăraţii hoţi de biciclete! Ei fură toată lăţimea drumului şi umplu “carosabilul” cu SUVuri, ei vând petrolul, benzina, energia electrică, aluminiul, fierul şi-şi dotează stirpea cu alte şi alte maşini mâncătoare de petrol… Copiii lor n-au gustat niciodată din aerul tare al dimineţii aşezaţi pe cadrul bicicletei, în drum spre grădiniţă… De mici sunt învăţaţi cu 4×4 si SUVuri, iar când cresc mai mari – ei, nu prea mari –  sar din scutece direct în maşina personală… monkey see, monkey do…

Ce fel de razboaie – desigur “mondiale” – trebuie să mai treacă peste noi pentru ca bicicletele să aibă unde şi mai ales pe unde să ne ducă la muncă, sau oriunde altundeva?!

Desigur, timpul şi progresul nu se mai pot da înapoi, poate că asta e ceea ce trebuie să se întâmple în ţara noastră, ăsta o fi preţul progresului… iar acesta nu e doar poveste tristă, o  spun cu regret pentru eventualii cititori, ci e o poveste fără sfârşit… fiindcă hoţii de biciclete rămân, ca şi în film, neprinşi.

Articolul de mai sus este înscris la secțiunea „Cea mai bună poveste scrisă de un băiat”

Entry filed under: Concurs Veloteca, Poveşti din şa. Tags: , .

Călătorie prin ţara minunilor Povestea 3 – Întreţinerea curentă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


SkirtBike

SkirtBike

Bicicletăria velobello

Calendar cu biciclete

Susţinem

Let's Do It, Romania!

Arhive

Te anunţăm pe e-mail când scriem pe blog

Alătură-te altor 52 de urmăritori

Blog Stats

  • 444,543 hits

%d blogeri au apreciat asta: