Povestea 4- Calea Progresului

Martie 14, 2011 at 2:41 pm Lasă un comentariu

Povestire scrisă de Horia Hâncu, pentru concursul Veloteca

sursa: mountshouse.com

Dacă mă gândesc la anii copilăriei şi adolescenţei, la verile în care din lipsa banilor de mers la mare doar ştrandurile ne mai consolau, nu-mi rămane decât să mulţumesc cerului că s-a inventat bicicleta.

M-am născut cu un talent grozav şi unic: lipsa de orientare geografică. De aia pentru mine primele ieşiri în afara cartierului au fost şi cele mai palpitante, fiindcă dacă ramâneam prea mult în urma şirului de tovarăşi, îmi lua cu orele să revin acasă, aşa cum mă pricepeam. De puşti am purtat în buzunar busolă de dimensiuni mici ca să-mi arate calea dreaptă în zilele fără soare. Cu timpul, am început sa învăţ cartierul, oraşul, judeţul şi-n general să mă descurc cumva în medii străine sau ostile. Am învăţat că nu e cazul să te pui cu proştii, că pierzi întotdeauna, cel puţin timpul…. Am mai învăţat că dacă vrei să te simţi bine la drum pe două roţi trebuie să te pregăteşti corespunzător: să ai la tine nişte apă, un patent, o şurubelniţă, o bucată de sârmă şi ceva de mâncare.

Urbea mea natală e strajuită de două-trei dealuri, unul dintre ele era la vremea aia ceva mai neumblat şi atractiv…Ajungeam pe biciclete până la poalele dealului, urcam mai întâi pe cărări bătute împingând la deal bicicletele apoi improvizam şi o luam direct prin lăstăriş…

Cu timpul, excursiile noastre erau din ce în ce mai profesioniste: plecam bine garnisiţi cu de toate. Eu aduceam cu mine bucăţi de slănină tăiată cubuleţe pentru a le arunca în câinii ce sălăşuiau în preajma caselor răsfirate ici şi colo pe versantul însorit al dealului. Păi ce? – le mai ardea lor să ne latre şi să ne urmarească dacă noi le aruncam cu slănina-n cap?? Talentul era ca după ce scăpam de câini să mai ramână ceva slanină şi pentru sufleţelul nostru, aşa că mai luam cu noi pungi cu pietre, iar pe cotarlele mai mici şi mai nehotărate le îmbiam cu ele…

Şi ne opream acolo unde aveam ceva umbră şi o suprafaţă suficient de plată ca să stăm confortabil. Făceam focul într-un cuib de pietre rămas de data trecută, umpleam cuibul cu cartofi, apoi mai puneam pietre peste ei ca să fim siguri că se coc fără să se ardă de tot…Bicicletele erau lăsate de jur împrejurul nostru, ca o fortăreaţă metalică, în caz de vizită canină…

Intr-o astfel de ieşire, pe lângă slănina tăiată cubulete, nici mici, nici mari, am luat şi o rudă de salam, şterpelită din frigider şi lăsată la uscat, în beci, acolo unde ne ţineam bicicletele…Ca prin minune, de data asta am scăpat ieftin cu câinii, am rămas cu ceva slănină şi cu salamul uscat, ne-au rămas şi ceva pietre de aruncat pentru drumul de întoarcere.

Mâncam, în tăcere, cartofii copţi cu câte o bucată pătrăţoasă de salam căreia îi scoteam coaja cu dinţii, apoi o puneam alături, într-o grămadă aproximativă, ca să avem pentru câinii răi de pe drumul de întoarcere, că slănină sigur nu mai rămânea de data asta…

Deodată: fâşşş-fâşşş-fâşşş! – un zgomot de frunză şi crengi rupte, nu departe de noi, din susul dealului – Credeam că e un câine sau aşa ceva, dar deodată la câţiva metri de noi apăru o fiinţă omenească, murdară şi puţind îngrozitor, cu o căciulă maro de sub care ieşeau nişte plete încâlcite de nu puteai ghici ce-i, bărbat sau femeie…Stătea şi se uita la noi cum mâncam, vădit surprinsă prezenţa noastră acolo, iar nouă ne îngheţaseră spinările şi ne şi făceam din ochi semne spre direcţia de luat la goană …

Atrasă de fumul scos de foc, vietatea se apropie până pe la un metru şi ne roagă cu glas răguşit să-i dăm o gură de apă şi ceva de mancare…ne uităm unul la altul şi ne mai vine puţin inima la loc…apoi îi aruncăm o sticlă de apă şi-i facem semn să vină lângă foc….Uitasem să vă spun că aveam la noi nişte cuţite de bucătărie şi bricege “peşte”, pe care ni le-am băgat iute între glezne şi ghete…

Arătarea se dovedi a fi o femeie grasă şi urât mirositoare… a mâncat doi-trei cartofi copţi, fierbinţi, direct din foc, pe nerăsuflate… apoi vazu grămada de coji cu urme fine de salam şi ne întrebă:

-Pot lua … din astea?

-Sunt pentru câini, “doamnă” – dau eu cu mucii-n fasole – că e unul rău langă pod şi-i dăm ceva de mâncare până când trecem apa…

Ea se uită lung şi chiorâş la mine, că “doamnă” nu cred că i se spusese în viaţa ei; puse mâna pe coji fără să mai aştepte răspunsul meu, apoi spuse:

-Da ce, maică, eu nu sunt câine?!! şi îşi bagă în gură un pumn de coji, mestecându-le îndelung…

Noi ne-am uitat unii la alţii, iar mie îmi venea sa intru în pămant de ruşine…Mai luă apoi un gât de apă şi ne spuse:

-Mă duc să mă culc puţin mai încolo, când plecaţi să-mi spuneţi, că vă duc eu pe alt drum fără câini… dacă-mi daţi toate cojile alea, că vouă nu vă mai trebuie…

Noi deja nu mai aveam linişte, nu eram obişnuiţi să avem oameni maturi în preajmă la astfel de ocazii…şi după ce femeia păru că a adormit, ne-am spălat mâinile de negreala cartofilor copţi şi am început, tot în linişte, sa ne ridicăm bicicletele din “dispozitiv” – dar femeia zdup în picioare, îşi ia bocceaua murdară pe care-şi odihnise capul şi porni să coboare făcându-ne semn să o urmăm, conform înţelegerii… în sinea mea: “Ajută-ne, Doamne, că slănina pentru câini şi cojile de salam s-au dus”…

Eram în continuare speriaţi şi nu ştiam ce să facem, dar la o adică aveam cutiţele-n ghete… dar femeia-câine mergea foarte sigură de sine printre copaci şi din când în când, se uita în spate fără să spună nimic, noi ţineam bicicletele de coarne şi ne străduiam să n-o luăm la vale cu ele cu tot… ne mai şi tremurau picioarele de frică…

Apoi am ieşit pe un drum mai abrupt dar curat, surprinzator, cu pietre rotunjite dispuse ca nişte scări numai bune pentru a opri coborârea bicicletelor, ajungând la apa pe care trebuia să o trecem, în dreptul unei punţi de beton. Era un soi de pasarelă dintr-un mal la celălalt, care susţinea un stăvilar mobil care obliga apa să intre într-o conductă mare…am traversat-o mai greu cu bicicletele dar odată ajunşi dincolo, viaţa ni se păru brusc mai frumoasă…eram pe o alee publică şi nu erau nici câini în preajmă, în afară de femeia cea grasă…

Şi ea a stat pe celălalt mal până am trecut toţi, apoi ne-a spus cu acelaşi glas răguşit, fluturând bocceaua:

-Băieţi, nu mai daţi salam la câini că-i învăţaţi rău…cojile aduceţi-mi-le mie şi vă arăt pe-aici, la toamnă, nişte nuci turceşti, că voi vă puteţi sui în copac să-i scuturaţi…eu doar ce pot doborî cu beţe…

Despărţirea n-a avut nimic romantic – ne-am suit pe biciclete şi valea !! Doar acasă ne-am liniştit de tot, iar briceagul, uitat în gheată, mă zgâriase până la sânge…

De-atunci n-am mai dat salam câinilor, doar slănină, că o “luăm gratis” din podul casei, de la vecinii care tăiau porc iarna şi care oricum erau supraponderali…

Apoi nucii turceşti i-am găsit şi singuri ştiind de ei de la femeia-câine, iar ani de zile mai târziu, i-am văzut rupţi, devastaţi, tăiaţi din rădăcini –  în semn de mare progres, se făcuse un drum şerpuit printre liniile de nivel către vila unuia care cumpărase pământ pe versantul cartofilor copţi în spuză, între pietre…

Pasarela de beton cu zăgaz a disparut cu timpul, fiindcă industria pentru care băga apă pe canale subterane acum 40 de ani a dispărut şi ea de parcă n-ar fi existat niciodată. In schimb cred că n-a disparut omul-câine, doar că s-a mutat de pe dealurile, acum pline de case, în pasaje şi-n gurile de metrou.

Articolul de mai sus este înscris la secțiunea “Cea mai bună poveste scrisă de un băiat”

Entry filed under: Concurs Veloteca. Tags: , .

Urări de mărţişor Povestea 5-Bicicleta, cea mai bună invenţie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


SkirtBike

SkirtBike

Bicicletăria velobello

Calendar cu biciclete

Susţinem

Let's Do It, Romania!

Arhive

Te anunţăm pe e-mail când scriem pe blog

Alătură-te altor 52 de urmăritori

Blog Stats

  • 444,543 hits

%d blogeri au apreciat asta: