Povestea 13 – Sezonul sau Fazonul

Aprilie 27, 2011 at 12:09 pm Lasă un comentariu

Povestire scrisă de Horia Hâncu, pentru concursul Veloteca

Mama mea a fost o femeie fără o instrucţie superioară dar, nu ştiu cum făcea de avea întotdeauna dreptate. Când a văzut că până pe la 8-9 ani eram doar piele şi os, a hotărât ca gimnaziul şi liceul să-l fac la liceul sportiv, în speranţa ca s-or pune măcar proteinele unele peste altele, că despre lipide nici vorbă. Deşi eu am fost un copil absolut normal, la vârsta de doi ani mi-am rupt un picior şi a trebuit să fac gimnastică medicală precum şi recuperare prin mişcare, pentru o lungă perioadă de timp. Cu alte cuvinte, eram lăsat să zburd de dimineaţa până seara.

Pentru a fi admis la gimnaziul liceului sportiv am dat cateva probe fizice: alergare pe 50 de metri, săritura în lungime, aruncarea mingii de oină şi altele asemenea. Când mă pregăteam de proba de alergare am auzit un glas din grupul de părinţi: “Săracul băiat, de ce oare-l chinuie în halul asta?!”… La mine se referea glasul cel milostiv, fiindcă dădeam impresia că mă dezintegrez din articulaţii la fiecare pas. Mulţi din cei cu care am concurat făceau deja schi sau fotbal la cluburile de elevi, sau veneau din localităţile rurale din jurul urbei, erau robuşti şi roşii în obraz de la muncă în gospodărie şi păscutul vitelor. Iar ei se aflau acolo pentru că şcoala avea internat iar toţi cei cu posibilităţi materiale modeste râvneau la un loc bugetat. Căci dacă învăţau bine primeau o bursă care acoperea bună parte din cartela de masă şi cazarea – astfel că baieţii şi fetele avau din plin pentru ce lupta. Astfel de şcoli sunt pe cale de dispariţie, dacă nu cumva au disparut deja, ca dinozaurii. Destul de surprinzător, nu m-am dezintegrat până la sfârşitul probelor, am fost declarat admis şi iată-mă în clasa a cincea la “Sportiv”.

Ca la orice şcoală de pe vremea “de tristă amintire”(pentru unii, dar nu pentru mine), anul şcolar începea cu o perioadă de practică de două-trei poate chiar patru săptămani pe câmpurile mai apropiate sau mai îndepărtate din jurul urbei natale. Fără să vreau neapărat, aşa am învăţat cum se culeg sau sortează cartofii, gulia, sfecla şi porumbul furajer, nu că aş fi fost curios dar asta era pe vremea aia profilul agricol local. Fiind sportivi, însă, lipseam astfel de la antrenamente iar profii noştri de sport ne puneau să le recuperăm făcând ture de teren în zilele de Duminică, şi pe-atunci erau singurele libere… Indată după deschiderea festivă a anului şcolar, un prof ne adună pe noi, bobocii, şi ne spune:

-“Cine vrea, poate veni la câmp cu bicicleta şi nu mai trebuie să recupereze orele de sport pierdute. Plecăm la ora 7.30 de la bariera de pe strada Independenţei. Dacă terminaţi lucrul din câmp mai repede, puteţi pleca înainte de ora 16 când vine autobuzul. Dacă veniţi, să aveţi far şi dinam că altfel nu vă primesc. Cei sub 14 ani or să meargă în grup, între cei mari şi mine”.

Nu se poate – zic eu!! – Chiar?? Poate fi adevărat?? Nu visez?? Cum au aflat ăştia că nu mă dau jos de pe bicicletă nici când mănânc? Desigur, cu aşa ofertă, m-am înscris voluntar.

Partea cu adevărat nasoală era că ar fi trebuit să ajungem pe tarla odată cu ceilalţi, pe la opt şi ceva, adică trebuia să plecăm de acasă destul de devreme, pe frigul dimineţilor de Septembrie şi Octombrie, să ne ferim de pericolele junglei rutiere, să înghiţim praful drumurilor secundare străbătute-n sus şi-n jos de tractoare cu remorcă, camioane, atelaje, pe scurt – praf, gropi, hârtoape. Si, credeţi-mă, pe vremea aia se circula, nu glumă! Aşa cum se cuvenea, trebuia să ne aducem mâncare pentru o zi şi ceva apă.

Mă pregătesc conştiincios de cu seară pentru prima zi de agricultură de parcă mă duc la o petrecere cu ştaif, apoi îmi pun mâncarea în frigider şi-mi caut nişte sfori mai groase ca să leg rucsacul de portbagajul bicicletei. Verific farul, dinamul, ung pedalele…Mă culc cu grija trezitului de dimineaţă, mă tot scol ca să mă uit la ceas, apoi adorm dus spre dimineaţă.

Mă trezeşte tata, că era primul în picioare. Dimineaţa era rece şi afară încă nu se luminase complet, dar cel puţin nu ploua. Pedalez cu înfrigurare pe străzile urbei, spre punctul de întalnire, cu mănuşi în mâini şi cizme de cauciuc în picioare şi ajung la ţanc la barieră. Bicicliştii erau adunaţi din mai toate clasele de gimnaziu şi de liceu. Mă întampină un zdrahon din ultimul an de liceu, zis Zuţă – desemnat sa fie antemergător – care se uita nervos la ceas de parcă urma să lanseze o rachetă spaţială:

-“Mişcă-n front, ţugulane, că n-avem toată ziua! Ochii la mine: pedalaţi în şir indian, bobocilor, că dracii vă ia”!

Plecăm in corpore de la bariera oraşului şi ne înşirăm pe drum ca un tren de navetişti dintr-o gară de scurt parcurs, colorat în toate culorile curcubeului. Si când începe Zuţă a pedala ca un descreierat de puteai jura că-l aşteaptă, la capătul drumului, cine ştie ce masă regească.

Sirul pestriţ şi şerpuit de biciclişti încercă să ţină pasul cu zdrahonul iar profesorul “binevoitor” era închizator de coloană, cu steag roşu, far spate şi lista de prezenţă. Nu era nici un dubiu, profu’ nu făcea nici un efort vizibil să mearga în ritmul grupului, călărea o bicicletă “Carpaţi” cu roţi de 28, fusese neagră cu douazeci de ani în urmă, acum era complet jumulită, dar – aveam să aflu astăzi – perfect adaptată scopului zilei.

După vreo 25 de minute de pedalat în ritm alert încep să înţeleg că, de fapt, treaba cu mersul la câmp pe bicicletă nu e chiar o plimbare de duminică. Pedalam ca un automat pierdut de sub control. Gura mi se uscase complet, ochii-mi ieşiseră din cap ca la melc şi expiram zgomotos cu gura deschisă la fiecare apăsare a pedalelor. Mă simţeam ca la o nuntă într-un cort supraîncălzit şi dansam o polcă rapidă ce nu se mai sfârşea, cu genunchii săltaţi şi cu stângul pe tobă. Capul şi braţele parcă-mi erau despărţite fizic de picioarele şi plămânii care lucrau sincronozat şi participau la cea mai mare parte a efortului. Din lipsă de oxigen suficient, în creierul meu se petreceau reacţii ciudate şi în vederea indirectă vedeam doar steluţe multicolore, chiar şi verzi. Din starea asta mă trezeau doar claxoanele camioanelor şi tractoarelor care ne depăşeau umplindu-ne de fum gros şi praf.

Pe la opt şi douazeci iată-ne ajunşi la marginea câmpului care ne aştepta cu o ceaţă fină, spartă pe alocuri de razele soarelui şi cu o maşina de scos cartofi. Fiindcă pantalonii-mi erau cam strâmţi, îmi simt picioarele lipite de ei şi umflate, iar în cizme se prelinsese toată sudoarea produsă de la genunchi în jos. Constat că nu mă mai pot da jos de pe bicicletă şi-mi rezem un picior de malul mai ridicat al drumului pană când îmi mai revin. Incet-încet îmi recuperez scuipatul în gură, respiraţia şi spectrul vizual normal, adică-mi dispar steluţele verzi din colţul ochilor. Autobuzul ajunge cam după zece minute, timp suficient că sa ne înţelegem cu profu’ biciclist şi să ne “luam rândurile” unii langă alţii. Suntem împărţiţi pe rânduri şi se dă startul la cules cartofi. “Bicicliştii” sar toţi pe acelasi rând, unii culeg şi umplu galeţile, alţii umplu sacii şi-i stivuiesc, mă rog, treaba pare serioasă, profesionistă, cu un important consum intelectual, fiincă trăgeam să plecăm cât mai repede. Cum terminăm un rând, trecem la următorul şi tot aşa parcă am fi membrii unei bresle de meseriaşi sau ai unui ordin religios secret şi ordonat. In felul ăsta, treaba merge ceva mai repede decât dacă ne-am face rândurile fiecare de capul lui, ca atare terminăm primii şi ne ducem cu jalba în proţap la profesori, ca să putem pleca acasă, pe biciclete. Ni se dă verde, după ce suntem din nou bifaţi pe registrul de prezenţă, iar cartofii noştri, recepţionaţi conform regulamentului.

Plecăm în gramadă ordonată cu acelaşi neobosit antemergător pus pe fugăreală. După câteva zeci de metri ne regrupăm pe serii şi contingente, conform puterilor noastre de pedalare. Punem pariuri pentru cine ajunge primul la bariera oraşului şi pornim în trombă, prin glodul drumului de ţară umezit de bruma câmpului. In faţa noastră era un băiat din clasa unşpea, cred, pe care-l botezasem Ulise şi care trăgea tare să caştige pariul.

Ca să ajungem mai repede, o tăiem direct peste câmp pe un drum folosit de camioane pentru a scurta ruta spre şoseaua principală. Mă iau şi eu după cei mai mari de parcă aceştia ştiau ce făceau. Drumul taie câmpul şi aparent duce către şoseaua de întors acasă, dar e denivelat ca o mare turbată şi pe ici şi colo condimentat cu balegi mari, unele vechi, altele proaspete. Câmpul e arat într-o parte a drumului dar după cateva zeci de metri am intrat într-o zonă cu porumb furajer pe ambele părţi. Surprinzător, era cam de un metru înălţime şi des de nu se vedea dintr-o parte în alta. Noi şerpuim printre găurile şi dâmburile, balegile şi bălţile drumului, în şir indian. Eu sunt printre ultimii din şir, cu roţile mele de 20 de inci şi bicicleta grea din oţel fac eforturi să ţin aproape de cei din faţă.

Deodată trosc! Sirul s-a comprimat brusc şi ne-am bulucit cu toţii unii-n alţii…Noi cei din spate descălecam, ne lăsăm bicicletele pe pamânt şi ne îndreptăm înspre capul şirului. Odată ajunşi, ni se înfaţisează un peisaj rupt din filmele mute: Ne aflam în faţa unui bivol noroit, tolănit pe jumătate într-o baltă lată din mijlocul drumului, făcându-şi – tacticos, imperturbabil şi indiferent – siesta. Ulise, aflat după bivol, era în picioare, plin de glod şi balegă, încercând să se şteargă cu o batistă mai murdară decat o lavetă de camionagiu. Bicicleta lui Ulise, rasturnată, rămăsese de partea noastră iar bivolul ne despărţea pe noi de el ca un arbitru intransigent şi neîndurător: noi uimiţi, de-o parte – Ulise ameţit de căzătura şi murdar, de cealaltă parte a bivolului. Animalul căutase şi găsise, probabil, cea mai generoasă baltă de pe drum, s-a noroit din coarne până sub coadă şi-a rămas tolănit cât era drumul de lat. Ulise, orbit cu siguranţă de viteza stelară cu care pedala, l-a văzut prea târziu, confundându-l cu un dâmb de glod, că noroiul de pe spatele bivolului se uscase şi maldărul de carne părea a fi o denivelare a drumului ca atâtea altele… Eu nu mai văzusem bivoli atât de aproape până atunci şi un băiet de la ţară mi-a spus ce neam de animal e. Si ca să ne pună capac, bivolu’ a trebuit ocolit prin lanul de porumb, unde balta se prelungea şi forma o mică mlaştină tocmai bună de noroit roţile bietelor biciclete.

Cum era de aşteptat, cursa până la barieră am pierdut-o. Când am ajuns la locul cu pricina, aşa cum stabilisem la plecarea din câmp, ca dovadă, câştigatorul pariului scrisese un bilet ce-l legase cu sfoară de stâlpul barierei. El spunea aşa: “Aţi pierdut ţugulanilor. Mâine aduceţi un chil de vin că dracii vă ia.”

Ajuns acasă pe la ora 17, m-am spălat sumar şi am căzut lat. A doua zi nu m-am putut trezi şi nu m-am mai dus la câmp, iar tata a trebuit să-mi facă rost de o scutire pe trei zile, pentru “faringită acută”, care la mine se manifesta ca o febră musculară sută la sută.

De atunci nu m-am mai dus la câmp cu bicicleta până-n clasa 8-a, fapt pentru care, în zilele de Duminică ale lunilor Septembrie şi Octombrie, făceam ture de teren. In plus, când am ocazia, şi-acum mă mai uit admirativ cum merg ţăranii pe biciclete spre câmp cu câte-o sapă legată de portbagaje: încet, tacticos şi eficient. Tot de atunci n-am mai mers pe bicicletă cu cizme de cauciuc până la genunchi, fiindcă una-i sezonu’ şi alta-i fazonu’…

Si-apoi, când şi dacă am putut, am ocolit drumurile cu bivoli!

Articolul de mai sus este înscris la secțiunea “Cea mai bună poveste scrisă de un băiat”

Anunțuri

Entry filed under: Concurs Veloteca. Tags: .

Paşte Fericit! Povestea 14 – Teoria şi practica statisticii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


SkirtBike

SkirtBike

Bicicletăria velobello

Calendar cu biciclete

Susţinem

Let's Do It, Romania!

Arhive

Te anunţăm pe e-mail când scriem pe blog

Alătură-te altor 54 de urmăritori

Blog Stats

  • 451,638 hits

%d blogeri au apreciat asta: